A se citi, de fapt, aliaţii pierduţi ai
austerităţii pentru că în al cincelea an consecutiv de criză – fie ea
financiară, economică sau bancară sau toate la un loc – din ce în ce mai multe
guverne încep să respingă reducerile aparent necesare pentru echilibrarea
bugetelor naţionale. De ce? Pentru că firmele dau faliment, pentru că oamenii
protestează şi pentru că politicienii vor să fie realeşi. Iată cum Angela
Merkel pierde aliat după aliat în această cruciadă.
Dacă
un cetăţean cheltuieşte mai puţini bani decât câştigă atunci fenomenul se
cheamă economisire. Dacă un stat zice că economiseşte, în realitate
cheltuieşte în continuare mai mult decât produce, doar că puţin mai puţin în
sumă absolută. Cu alte cuvinte, atunci când vine vorba de guverne, definiţia economisirii
capătă brusc un cu totul alt sens. Dar iată că în al cincelea an de criză
statele europene (care în termeni reali nu au economisit niciun cent până acum)
sunt pe cale să renunţe până şi la scopul declarat de reducere a cheltuielilor
pentru a porni pe drumul creşterii economice sustenabile.
Uitându-ne
la Olanda observăm că al şaptelea guvern european a fost nevoit să-şi facă
bocceluţa şi să plece sub presiunea aplicării măsurilor la care s-a angajat
întreaga zonă Euro în urma interminabilelor summit-uri de criză. Numai că
debarcarea premierului Mark Rutte conferă crizei Euro o cu totul nouă
dimensiune: şeful guvernului de la Haga şi-a prezentat demisia pentru că nu
poate respecta nici măcar ţelurile normale de stabilitate financiară în Uniunea
Europeană darămite noile condiţii ale Pactului Fiscal recent adoptat.
E
un fel de ironie a istoriei faptul că eşuează un guvern al statului unde au
fost adoptate criteriile de la Maastricht şi ne putem întreba dacă acordurile
Uniunii mai valorază ceva în zilele noastre. Şi nu e vorba numai despre extrema
dreaptă care a forţat plecarea cabinetului minoritar de dreapta. Stânga este la
cote de popularitate neimaiîntâlnite de ani buni atât în Olanda cât şi în ţări
precum Spania sau Italia. Dacă mai adăugăm şi rezultatul alegerilor din Franţa
atunci vedem cum Angela Merkel riscă să rămână singură în eforturile de a
reconsolida economia europeană.
Forţele întunecate ale Franţei
(The Telegraph)
Stânga
o fi pe val, dar la fel este şi extrema dreaptă în Franţa. Aşa că laburiştii
britanici ar face bine să nu se bucure prea devreme de mini-victoria lui
Francois Hollande, pentru că Marine Le Pen s-ar putea dovedi mai puternică
decât domnul „mă-visez-preşedinte-normal”.
Jobul
de preşedinte al Franţei nu e unul comod, dar cineva tot trebuie să ocupe acest
post. „Misiunea mea era clară şi oribilă”, spunea Charles de Gaulle.
Socialistul Hollande, botezat „Monsieur Flanby” după o budincă din comerţ, pare
chitit să câştige jobul de top manager. Dar nu-l uitaţi încă pe Sarkozy care nu
va renunţa fără o luptă crâncenă. Rezultatul din 6 mai nu e încă bătut în cuie.
Dacă
va câştiga Francois Hollande atunci acesta va purta nu numai răspunderea în
interiorul Franţei, ci şi pe cea a stângii europene care vrea să iasă din nou
din anonimat după o lungă perioadă de dominaţie de dreapta. Sondajele îl dau
deocamdată favorit. Dar realitatea din teren e întotdeauna alta decât cea din
sediile de campanie. Hollande şi-ar fi dorit ca stânga franceză să aibă un
rezultat agregat mai bun. Şi-ar fi dorit ca Jean-Luc Melenchon să câştige un
procentaj mai mare pentru a strânge acele voturi în căsuţa socialistă de pe
buletinul de vot din 6 mai. Aşa, Hollande va trebui să se facă simpatic pentru
cei care îi sunt diametral opuşi: ultranaţionaliştii.
Pe
scurt: toate cărţile sunt încă pe masă. Există posibilitatea unei reveniri
spectaculoase a preşedintelui în exerciţiu. Deja ştim ce va implica acest
scenariu. Dar există şi posibilitatea unei victorii socialiste. Cu alte
cuvinte, unul din oamenii de frunte ai Europei va fi un personaj la fel de
carismatic precum o roată de caşcaval care va fi nevoit să renunţe la unele
promisiuni de campanie în faţa provocărilor cu care va fi confruntat. Francois
Hollande ar putea fi cel mai improbabil titan, un fel de anti-Atlas obligat să
susţină echilibrul deja mitic al Europei. Până şi de Gaulle ar fi trecut de
fiori reci la acest gând.
Hollande şi Sarkozy pleacă la
cules de voturi ultranaţionaliste (Le Monde)
Cei
doi candidaţi rămaşi în cursă au repornit campania electorală cu un singur
obiectiv: să câştige voturile electoratului Frontului Naţional de extremă
dreapta care a întrunit 17,9% din preferinţele francezilor în primul tur de
scrutin.
În
mod tradiţional, Frontul Naţional nu îşi îndeamnă alegătorii să voteze cu un
candidat anume în turul al doilea. De data aceasta, Marine Le Pen a anunţat că
ar urma să facă un asemenea gest pe data de 1 mai. Experţii se aşteaptă însă ca
îndemnul să fie către un vot în alb având în vedere că Marine Le Pen şi-a
poziţionat formaţiunea politică în spectrul opoziţiei faţă de ambele mari partide
tradiţionale.
Tocmai
de aceea atenţia celor doi prezidenţiabili s-a îndreptat încă de luni către
acest segment de alegători. Ambii vor să asculte vocile oamenilor şi declară că
le înţeleg îngrijorările. Deocamdată se pare că Sarkozy ştie să asculte mai bine
pentru că 60% din electoratul ultranaţionalist pare dispus să-i acorde votul.
Per total însă, Francois Hollande este cotat în continuare favorit în turul al
doilea. Bun, deci ştim să ascultăm. Mai aşteptăm răspunsurile...
Știre preluată de la: RFI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu