Plăţile directe efectuate pe baza actualei structuri agricole din România nu pot constitui decât o soluţie temporară şi limitată pentru sectorul agro-rural, fără a putea contribui la dezvoltarea structurală şi durabilă a agriculturii, potrivit unui studiu Europuls.
Potrivit studiului “O viziune europeană asupra priorităților modernizării sectorului agro-rural din România”, în spatele a ceea ce ar putea părea o agricultură supra dimensionată, stă de fapt un sector agricol profund defectuos din punct de vedere structural și nesustenabil care menține și alimentează sărăcia populației din zona rurală.
Un raport din 2009 al Eurostat specifică faptul că în România există un total de aproximativ 4 milioane de exploataţii agricole de diferite dimensiuni (inclusiv mici gopodării rurale) în care îşi desfaşoară activitatea aproape 2 milioane de persoane, adică 30% din populaţia activă a României. Cu toate că aceste cifre sunt profund disproporţionate în raport cu media europeană (doar 5,6% din populaţia activă lucrează în agricultură în UE27), acestea nu reprezintă un motiv de îngrijorare în sine. Problemele apar, însă, atunci când analizăm structura acestor exploataţii şi sustenabilitatea lor economică. Datele sunt cel puţin îngrijorătoare: din cele 4 milioane de gospodării, aproximativ 2,5 milioane deţin sub 1 hectar şi doar aproximativ 900 000 au cel puţin gradul minim de rentabilitate economică (1 ESU). Cu toate acestea, din cele 900 000 de ferme „rentabile”, aproximativ două treimi produc doar pentru consumul propriu. Dintr-un calcul simplu rezultă că din cele 4 milioane de gospodării româneşti, doar 312 000, adică 8% sunt viabile economic şi conectate la piaţă, în timp ce restul de 92% sunt, în marea lor majoritate, gospodării de subzistenţă.
Mai mult, un agricultor român primeşte în 2011 o sumă totală de 174 de euro ce însumează atât alocările europene cât şi contribuţia naţională din bugetul de stat. Prin comparaţie, în alte State Membre precum Grecia, un agricultor primeşte, în medie, aproximativ 600 de euro pe hectar cultivat. Mai mult, conform celor mai recente date, plăţile directe reprezintă pentru fermierul român mai puţin de 10% din venitul său, în comparaţie cu Danemarca unde plăţile directe reprezintă 40% din venitul total al fermierilor.
Astfel, din cauza distribuţiei inechitabile a fondurilor la nivel european precum şi gradului mare de fragmentare a structurii agricole, fermierii români nu pot profita de instrumentul plăţilor directe pentru a-şi tranforma activitatea într-una viabilă economic, ci produc mai degrabă pentru asigurarea propriului consum, alimentând astfel un cerc vicios al agriculturii de subzistenţă.
În ceea ce privește dezvoltarea rurală, în mai 2011 fuseseră contractate 28.806 proiecte în valoare de 3.809 milioane de euro, acesta reprezentând un grad de angajare de 54,5% din alocarea aferentă perioadei 2007-2013. Cu toate acestea, procentul plăţilor efective în luna septembrie 2011 era de puţin peste 20% din totalul fondurilor alocate pentru dezvoltare rurală, mult mai mult totuşi decât rata de absorbţie a fondurilor structurale, de aproximativ 3%.
Prin urmare, se recomandă cofinanțarea şi dezvoltarea unor proiecte de infrastructură critică în mediul rural prin intermediul Fondului European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR) şi a Fondurilor Structurale şi de Coeziune. Deasemenea, este necesară deblocarea potenţialui uman din zona rurală prin stimularea dezvoltării de activităţi economice alternative precum agricultura organică, turismul ecologic, dezvoltarea şi promovarea de produse locale etichetate.
Potrivit Europuls, reforma Politicii Agricole Comune (PAC) constituie, pentru România, o șansă nu doar de a afirma și de a contribui la crearea strategiei de viitor a uneia dintre cele mai importante și consistente poliici europene din punct de vedere financiar, dar și de a-și reforma, prin prisma noilor orientări ale PAC, propriul sector agricol.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu